Declin emotional..

Cateodata ni se intampla sa alunecam pe o panta tare inselatoare , sa nu mai simtim placere in nimic din ceea ce ne creioneaza existenta, sa cadem intr-o letargie ce se cronicizeaza pe zi ce trece. In aceste momente, de parca de asta am avea nevoie, primim tot mai multe reprosuri din jur, tot mai multe intrebari pentru care nu gasim un raspuns… Si noaptea… ei bine, e cel mai greu, pentru ca in clipele tarzii in care inchidem ochii si punem capul greu pe perna auzim vocile tuturor : ” ce se intampla cu tine de la un timp de vreme?” ; ” pari schimbata, de ce nu vrei sa discutam?!” ; „ti-ai batut joc, mi-ai lasat timp sa imi conturez niste sperante si apoi ai plecat…” ; ” nu te mai misca nimic din ce iti spun, am impresia ca vorbesc cu o leguma in gradul trei de coma” …si ar mai fi… Nu sunteti in stare sa depasiti un minim strat de aparenta, va pripiti sa trageti concluzii, pentru ca va place postura de victima, de parte dezamagita, de analizator care catalogheaza superficial si inchide sertarul pe vecie. In mod normal as fi avut entuziasmul si energia necesara pentru a schimba aspectul asta, pentru a demostra tuturor ce reprezint in fapt, dar am obosit, cred.. Ma confrunt cu un virus parsiv, numit indiferenta care incearca sa mascheze vulnerabilitatea interioara, afisand o tarie tantosa si ipocrita. Simt ca ma contaminez atat de rau incat ajung sa ma imunizez.. Suna tare ciudat cele doua sintagme antagonice , fiindu-i fidela una alteia…

Tot avantul meu este estompat de o teama inexplicabila de a mai incerca, de a mai fi captiva unor sentimente, de a face ordine in sufletul asta prafuit si invechit… Am ales sa plutesc pentru ceva timp in deriva, sa ma ascund in singuratate , sa evit sa le mai strecor suferinta in suflete, celor dragi mie…

„Nici sa iubesti, nici sa urasti: iata jumatatea oricarei intelepciuni. Nici sa nu spui nimic, nici sa nu crezi nimic: iata cealalta jumatate.”

Arthur Schopenhauer